Tratamentele moderne pentru obezitate: de ce nutriția și masa musculară contează în timpul terapiei

Tratamentul obezității a intrat într-o etapă nouă. Terapiile care acționează asupra sistemului incretinic, printre care agoniștii receptorului GLP-1 și agoniștii duali GIP/GLP-1, pot produce scăderi ponderale importante la persoanele pentru care există indicație medicală. Semaglutida și tirzepatida sunt două dintre moleculele autorizate în Uniunea Europeană pentru managementul greutății în anumite categorii de pacienți, ca parte a unui tratament care include și intervenția asupra alimentației și activității fizice.

Această schimbare este importantă și dintr-un alt motiv: ne obligă să privim obezitatea dincolo de ideea simplistă de „mănâncă mai puțin și mișcă-te mai mult”. Organizația Mondială a Sănătății definește obezitatea drept o boală cronică, recidivantă, rezultată din interacțiunea unor factori biologici, genetici, comportamentali și de mediu. În 2025, OMS a publicat și primul său ghid privind utilizarea terapiilor GLP-1 în tratamentul obezității la adulți, subliniind că farmacoterapia trebuie integrată într-o abordare comprehensivă a bolii.

Nu contează doar cât slăbim

Atunci când scăderea în greutate devine importantă, obiectivul nu ar trebui să fie exclusiv reducerea kilogramelor. Din perspectiva nutriției și a sănătății metabolice, contează și compoziția corporală: ideal, dorim o reducere predominantă a țesutului adipos și o conservare cât mai bună a masei slabe și, în particular, a musculaturii scheletice.

Pierderea unei anumite cantități de masă slabă este însă un fenomen care poate apărea în orice proces semnificativ de slăbire, indiferent dacă acesta este obținut prin intervenție nutrițională, chirurgie bariatrică sau tratament medicamentos.

Datele studiilor cu noile terapii ilustrează foarte bine acest lucru. Într-o subanaliză DXA a studiului STEP 1, tratamentul cu semaglutidă a fost asociat cu o reducere de aproximativ 15% a greutății corporale, cu o scădere mai mare a masei adipoase decât a masei slabe. Masa grasă totală a scăzut cu 19,3%, iar masa slabă cu 9,7%. Raportul dintre masa slabă și masa grasă s-a îmbunătățit, ceea ce arată că pierderea ponderală a provenit predominant din țesut adipos.

Date similare au fost raportate în substudiul DXA SURMOUNT-1 pentru tirzepatidă: aproximativ 75% din greutatea pierdută a provenit din masa grasă și aproximativ 25% din masa slabă.

Există însă o nuanță esențială. Masa slabă măsurată prin DXA nu este sinonimă cu masa musculară. Ea include musculatura, dar și alte țesuturi fără grăsime și componenta lor de apă. Prin urmare, o scădere a masei slabe raportată într-un studiu nu poate fi interpretată automat drept o pierdere echivalentă de mușchi.

De ce nutriția devine și mai importantă când apetitul scade

Unul dintre efectele acestor terapii este reducerea apetitului și creșterea senzației de sațietate. Tocmai aici apare una dintre provocările nutriționale: o persoană poate ajunge să consume mult mai puțină energie, dar și mai puține proteine, vitamine, minerale și alte componente esențiale ale alimentației.

Consensul clinic publicat în 2025 de American Society for Nutrition, The Obesity Society, Obesity Medicine Association și American College of Lifestyle Medicine pune printre prioritățile intervenției nutriționale evaluarea aportului alimentar, prevenirea deficiențelor nutriționale și protejarea masei musculare și osoase prin alimentație adecvată și antrenament de rezistență.

Asta înseamnă că, atunci când porțiile devin mai mici, densitatea nutritivă a alimentației devine mai importantă, nu mai puțin importantă.

Proteina trebuie asigurată într-o cantitate individualizată și distribuită adecvat pe parcursul zilei, ținând cont de vârstă, compoziția corporală, nivelul de activitate fizică, funcția renală și eventualele patologii asociate. Peștele, carnea slabă, ouăle, lactatele, leguminoasele și produsele din soia pot contribui la atingerea necesarului.

În paralel, antrenamentul de forță transmite organismului un stimul indispensabil pentru conservarea funcției și a țesutului muscular. Proteina și exercițiul de rezistență nu sunt, așadar, simple „detalii” ale tratamentului, ci componente ale unei strategii orientate către calitatea scăderii ponderale, nu doar către cifra de pe cântar.

Fibrele și hidratarea trebuie și ele individualizate

Greața, constipația, diareea și vărsăturile se numără printre efectele adverse gastrointestinale frecvent raportate pentru terapiile GLP-1. Din acest motiv, alimentația trebuie adaptată și în funcție de toleranța digestivă.

Legumele, fructele, leguminoasele și cerealele integrale rămân importante pentru calitatea globală a dietei, însă cantitatea și ritmul de creștere a aportului de fibre trebuie ajustate individual. Hidratarea este, de asemenea, importantă, mai ales atunci când reducerea apetitului este însoțită și de un consum mai mic de lichide sau atunci când apare constipația.

Tratamentul obezității nu se termină când s-a atins o anumită greutate

Un alt aspect important este menținerea rezultatelor. Obezitatea fiind o boală cronică, nu ar trebui să presupunem că după oprirea unui tratament mecanismele biologice care favorizează recâștigul ponderal dispar.

În extensia studiului STEP 1, participanții care au întrerupt semaglutida au recâștigat, în medie, aproximativ două treimi din greutatea pe care o pierduseră în anul următor opririi tratamentului. Studiile de întrerupere cu tirzepatidă au arătat, de asemenea, un recâștig ponderal important după trecerea la placebo, în timp ce continuarea tratamentului a permis menținerea și, în unele cazuri, continuarea scăderii ponderale.

Aceste rezultate nu înseamnă că alimentația și stilul de viață sunt neimportante. Dimpotrivă. Înseamnă însă că succesul pe termen lung nu trebuie redus la voință sau la ideea că pacientul „ar fi trebuit să învețe să se controleze”. Planul de menținere trebuie construit individual și discutat ca parte a tratamentului unei boli cronice.

Nutriția trebuie să înceapă odată cu tratamentul

Noile terapii pentru obezitate reprezintă un progres major. Dar apariția unor medicamente mai eficiente nu reduce rolul nutriției, ci îl face mai important.

Intervenția dietetică trebuie să urmărească nu doar deficitul energetic, ci și suficiența proteică și micronutrițională, toleranța digestivă, hidratarea, menținerea funcției și a masei musculare și, ulterior, strategia de menținere.

Decizia de inițiere, alegere și continuare a tratamentului farmacologic aparține medicului. Rolul dieteticianului este complementar: să se asigure că, într-un context în care apetitul și aportul alimentar se pot modifica profund, organismul continuă să primească ceea ce are nevoie.

Pentru că, în tratamentul modern al obezității, obiectivul nu ar trebui să fie doar mai puține kilograme, ci o scădere ponderală care să susțină sănătatea, funcționalitatea și calitatea vieții pe termen lung.